Din această perspectivă, obiectivul predării este de a propune, a mijloci un transfer de informaţii, a comunica, a transmite cunoştinţe, metode, tehnici de acţiune şi altele. Presupune o activitate centrată pe profesor, bazată pe competenţele lui de a accesibiliza materia şi a sprijini elevii în însuşirea materiei, pe abilitatea de a comunica informaţiile şi a trezi interesul elevilor. Eficienţa învăţării e căutată în o mai bună organizare a conţinutului, a comunicării.
Chiar dacă au existat unele critici faţă de această abordare a predării, în sensul că nu încurajează efortul de prelucrare a informaţiilor şi utilizarea lor, nu stimulează dezvoltarea opraţiilor mentale, – realitatea vine să reabiliteze importanţa predării prin transmitere, ca o reacţie împotriva tehnologizării excesive. Ausubel consideră că « expunerea simbolică este modul cel mai eficient de predare, care duce la cunoştinţe sănătoase şi mai ştiinţifice decât atunci când copiii devin propriii lor profesori », că « unele noţiuni se împacă greu cu metoda descoperirii ».
Predarea ne apare în desfăşurarea ei ca un lanţ de interacţiuni, ca un proces de transmitere a unui conţinut bazat pe o relaţie subiect – obiect din care elevul iese cu un câştig, cu o experienţă personală şi socială certă şi ca o activitate de iniţiere a elevului în universul lumii valorilor.
Este vorba despre o pedagogie a comunicării, pentru că învăţământul este un loc unde se deprinde comunicarea, unde se perfecţionează, se elaborează şi se foloseşte aceasta, ca factor de instrucţie şi educaţie.
Dacă învăţamântul tradiţional e criticat pentru că a pus accent pe comunicarea verbală abstractă, e nevoie acum de o recontextualizare prin :
În plus, profesorul trebuie să dea dovadă de competenţe comunicative în activitatea sa de predare şi anume :