Dacă acceptăm ideea că predarea are ca scop obţinerea unor schimbări în comportamentul elevilor, se pune întrebarea: Cum facilităm producerea lor?
Sunt două răspunsuri la această întrebare: prin experienţă şi prin exerciţiu ( repetarea unor experienţe).
Astfel, predarea presupune oferta unor progresii de experienţe determinate şi dirijate de valori, experienţe de cunoaştere, de acţiune, afective, ce trebuie selectate, organizate şi prezentate.
Pentru adepţii acestei abordări, între care J. Dewey, conceptul central este experienţa, care exprimă interacţiunea organismului cu mediul şi căreia îi sunt proprii două aspecte : acţiunea şi cunoaşterea. Acţiunea duce la o modificare a mediului, iar cunoaşterea la o modificare a comportamentului. Orice acţiune, spune J. Dewey, presupune o pătrundere în viitor, întrucât acesta este întotdeauna învăluit în incertitudine, experienţa nu este niciodată definitivă, omul fiind sortit unui continue reconstrucţii, unei repetate adaptări la noi scopuri.
Educaţia devine astfel o organizare şi o reorganizare a experienţei, o îmbinare a teoriei cu practica.
“ Nimic – scria el în Democraţie şi educaţie – n-a adus o reputaţie mai proastă teoriei pedagogice decât credinţa că ea se identifică cu punerea la îndemâna profesorului a unor reţete şi modele de urmat în predare.”
A preda înseamnă a aduce elevii în faţa unor experienţe noi, adecvate, alese astfel încât să trezească o anume curiozitate, să îndemne la acţiune, la dorinţa de a încerca, a experimenta.
Experienţa să conţină în sine energii active, să fie o forţă motrică a dezvoltării intelectuale, care să îi determine pe elevi să extragă tot ce pot din ea, atunci când o trăiesc.
Această accepţiune a predării e inspirată din principiile umanismului modern, ce pune accent pe dezvoltarea fiinţei umane atât în ce priveşte latura educativă, cât şi formativă